De ce iubim Thailanda

Misc — May 16, 2014

de Ciprian Băban

Toată viaţa mi-am dorit atenţie. Aşa sunt făcut eu: cum vecinele în capot au nevoie de bârfă şi maneliştii de duşmani, eu am nevoie de atenţie. Atenţia se poate dobândi atunci când faci lucruri extraordinare, neobişnuite, nemaiauzite. Se poate că asta m-a determinat să mă fac avocat, să mă apuc de alpinism, de snowboarding, să alerg maratoane.

Foarte probabil asta m-a determinat să iau decizia ca, în 2008, împreună cu prietena mea, să vizităm Thailanda. Câştigam puţini bani, aveam puţină experienţă de călătorit şi organizat excursii, dar compensam prin dorinţa de a descoperi lucruri noi (în cazul ei) şi prin nevoia de atenţie(în cazul meu), care reclama nevoia unui motiv pentru a o merita.

Pregătirile au început prin căutat de zboruri, citit bloguri, Trpadvisor, ghidurile Lonely Planet şi în general, cam tot ce ne cădea în mână pe acest subiect. Am studiat atât de temeinic încât, în nopţile de vară visam deja străduţe din China Town sau plantaţii de orhidee din Chiang Mai pe care aveam să le vizităm la iarnă.

Ideea de a sta la plajă iarna, când colegii se luptă cu nămeții prin București, era deosebit de tentantă și se înscria, desigur, în spectrul acelor fapte care stârnesc fie admirație, fie invidie, într-un cuvânt: atenție.

Zborul

Prima problema care se pune în discuție la o astfel de călătorie este zborul. Cum ajungem acolo? Fără prea multă experiență în căutări, am ascultat de sfatul unui prieten, fost coleg de liceu, care lucra acum in Amsterdam și avea o prietenă thailandeza. Atât Nicu cât și Sai ne-au recomandat călduros Turkish Airlines. Zborul, cumpărat din vara 2007 pentru februarie 2008 costa puțin sub 1000 EUR de persoană, ceea ce era cam mult pentru noi, dar era sub prețurile altor operatori. În plus, turcii ofereau posibilitatea să rezervi în iulie și să plătești în februarie. Perfect! Am rezolvat această problemă. Așa credeam…

În decembrie, când ne adunaserăm ”puterile” să plătim biletele rezervate, am constatat că prețul acestora, crescuse. Nu mai aveam de plată 1900 EUR, ci 3900. Cu această ocazie am aflat accepțiunea turcească a termenului „rezervare”, precum și limitările acesteia. Evident, aveam păstrate biletele, dar nu și prețul, acesta fiind cel de la dată plății efective.

Se pare că nevoia te determină să te zbați, să înveți, să te descurci. Puși în fața deciziei de a renunța la toată călătoria deja atent planificată sau de a ne împrumuta, ca să putem până la urmă merge, am început să ne uităm în stânga și în dreapta, după soluții. Așa am găsit super oferta Qatar Airways. Bilete la 560 EUR/persoană. O ofertă pe care nu am putut-o refuza.

Ca să mai tăiem din costuri, dar şi ca să adăugăm experienţei ce aveam să o trăim şi nişte arome orientale, am decis să nu zburăm la Istanbul, ci să luam autocarul, urmând a petrece două zile acolo, să ne obişnuim cu Orientul, aşa, mai de la poartă. Foarte frumos oraşul, dar noi, avizi de plaje şi insule, de jungla şi Kaosan road, de tuk-tuk şi de alte minunăţii despre care doar citiserăm, tremuram de anticipaţie la ce avea să urmeze. În plus, vremea ploioasă din februarie nu era departe de ce ştiam de acasă, şi doar vreo moschee, sau vreo aromă necunoscută de bazar ne trezea din visare. Stresul creştea şi eu deveneam tot mai agitat, pe măsură ce ne apropiam.

Dimineaţă zborului se anunţa una încărcată. Organizare: ce punem în bagajul de cală, ce luăm cu noi? Vremea va fi total diferită în Doha, la prima escală, posibil o diferenţă de 20 de grade Celsius. Ne împachetăm tricouri şi pantaloni scurţi în rucsacii pe care îi luăm cu noi la bord. Cele 5 ore trec repede, deşi era, la acel moment, cel mai lung zbor pe care îl făcuserăm. Ne pregăteam să ne „teleportăm” din iarnă în vară. Văratecul din mine jubila!

O (altă) nouă lume în Emirate. Jihab, niqab, burka, o gramadă de termeni despre care doar citiserăm erau acum explicaţi în imagini prezente în jurul nostru, peste tot. Ochii noştri se învârteau în noua lume, de la doamna în negru ce ne verifica paşapoartele, şi căreia îi vedeam doar ochii (adevărat, foarte frumoşi) şi mâinile acoperite de tatuaje hena, la domnul in thobe alb, precis proprietar de sute de cămile – (cel puţin asta sugerau gândurile noastre). Am aflat, din aeroport, primul element care ne scăpase (în favoarea noastră, de data asta): pentru că escala avea mai mult de 8 ore, aveam asigurată, pe lângă mese, şi cazarea la un hotel de 4* în Doha. Binevenită şi binecuvântată scăpare! Era pentru prima dată când experimentam şi jet lag-ul, cu care eram familiarizaţi din filme.

Pe măsură ce anticipaţia noastră creştea, oboseala se acumula. Însă asta era mai puţin important: mâine poate mă dau cu elefantul! În 7 ore şi 15 minute, mai exact…

Ziua Z începe cu acelaşi cer albastru, soare puternic, 30 de grade, parcă pentru a face tranziţia mai puţin abruptă. Zborul foarte confortabil. Din nou un noroc pe care nu l-am mai avut de atunci în nicio altă cursă intercontinentală: fără să solicităm expres (de fapt chiar fără a şti că putem face asta), am primit locurile de la ieşirea de siguranţă. În afară de obligaţiile pe care le ai în cazul unui accident aviatic „puţin probabil”, acest locuri vin cu beneficiile comparabile cu locurile business, la nivel de spaţiu pentru picioare. Am încercat să dorm, dar nu puteam, trebuia să fiu alert, sa nu îmi scape nimic din ce s-ar putea întâmpla aici, în drum spre celălalt capăt al Pământului.

BKK

În sfârşit aterizăm pe celălalt tărâm. Mă simt pregătit. Tot ce citisem aveam să văd cu ochii, sa experimentez. Aeroportul e mai mare decât orice văzusem până atunci. Urmează trecerea prin filtrul de securitate, unde un ochi mecanic te examinează. Nu pot să nu mă gândesc la filmele SF, la citit de retină, şi alte minunăţii. În jurul nostru sunt turişti de toate formele şi dimensiunile, o lume pestriţă de turişti care vin sau pleacă din Thailanda.

În cele din urmă, ne îmbarcăm pe autobusul care ne va lăsa în Banglamphu, unde aveam cazarea. Tot drumul stau lipit de geam. Circulaţia pe partea stângă mi se pare foarte amuzantă. Observ temple, deja de pe stradă, taxiuri foarte colorate, recunosc caracterele pe care le văzusem pe siturile turistice şi în ghidurile pe care le citisem, şi multe, multe Toyota Hilux! Ce or face oamenii ăştia cu atâtea camionete? Or avea toţi ferme?

Am intrat deja de ceva vreme în centru şi mă surprind că recunosc nume de străzi din zona unde aveam să stăm pentru vreo trei zile. În sfârşit staţia noastră! Coborâm cu bagaj mare, plus rucsac şi mai mare, hartă în mână: ţinte perfecte pentru renumitele capcane de turişti. Cădem într-un Khaosan, unde, unul faţă de celălalt eram singurele mărturii ale lumii din care plecaserăm. Totul era atât de diferit, de la atmosfera, la oameni, mirosuri, sunete!

Sunt agitat, şi caut strada pe harta pe care o ştiam deja pe din-afară. În zare se vede firma vilei pe care o căutam. Vila Cha Cha, o oază de linişte în ampla viaţă de stradă. Cam aşa suna descrierea de pe Tripadvisor, şi era într-adevăr o descriere potrivită.

O realitate a acestei ţări, printre poate zecile de legende urbane, este aceea că are darul de a te calma. Poate împrumuţi din calmul şi bunătatea molipsitoare ale localnicilor, poate e clima, poate sunt pha thay-urile, sau sucurile de portocale. Indiferent care este cauza, confirm acest mit, din postura unei persoane certificate absolut ca foarte stresat. Am simţit calmul care mă acapara de la primul contact cu oraşul, cu locuitorii.

După câteva ore de somn, am început explorarea oraşului. Fiind deja seară, am bătut zonele învecinate, am gustat cam tot ce se putea gusta de pe stradă, cu planuri mari pentru zilele următoare.

Am dorit să nu facem lucrurile ce se fac în mod obişnuit de turişti. Cu toate astea, am văzut în Bangkok şi reclining Budha, şi Wat Arun, floating market şi alte lucruri „de făcut”.

Cu regrete ulterioare, am participat la o excursie de jumătate de zi, în care aveam, printre altele, să ne plimbăm cu elefanţii. A fost o experienţă tristă, şi am fi renunţat, dacă am fi putut, de îndată ce am văzut modul în care erau tratate animalele, cu lanţurile mai groase decât mâna mea rotite de patru-cinci ori în jurul gâtului, doar pentru distracţia turiştilor ca noi. Apoi, băiatul care mâna elefantul avea un băţ cu un cui perpendicular bătut printr-un capăt şi lovea cu acel cui elefantul în frunte. Oricât mi-ar fi explicat că elefantul nu simte decât foarte slab lovitura, vedeam doar un act de cruzime, a cărei cauză directă eram noi. Am dat banane elefantului să mănânce la sfârşitul plimbării, în timp ce îmi sunau în cap uitate versuri din copilărie: „Acum vine sa-mi dea zahăr/ Şi ar vrea să fie bun…”

În continuarea aceleiaşi excursii am făcut baie la cascada Erawan, în provincia Kanchanaburi, uitând complet de bieţii elefanţi ce aveau pe spate noi turişti, deranjaţi sau nu de condiţia de elefant de divertisment. Nu mai intrasem niciodată sub o cascadă, şi am găsit apa neaşteptat de caldă. Cu siguranţă nu ne spăla păcatele, dar cu toate astea, o senzaţie de apropiere a raiului izbăvitor era constant prezentă. A urmat apoi o călătorie de jumătate de oră cu pluta de bambus pe râu, la capătul căreia ne aştepta acelaşi microbuz care ne lăsase în amonte. Dintre turiştii duşi cu pluta, am reţinut-o pe Kelly, din Denver, care îl întreba pe un ton foarte serios pe prietenul ei: „Acum suntem în acelaşi loc de unde am plecat, nu-i aşa?”. Iată un dezavantaj de a vorbi limba cea mai vorbită! Vizibil stânjenit de faptul că toată lumea înţelegea, băiatul i-a explicat, cât a putut el de frumos, lui Kelly-honey că nu are dreptate, fiindcă am mers cu pluta pe râu jumătate de oră. Spre surprinderea publicului, dulceaţa loveşte din nou: „A, da? Eu credeam că mergem în cercuri!”

O chestiune ce trebuia bifată în BKK era China Town, de unde aveam de bifat o mulţime de ingrediente pentru a prepara mâncărurile la care ne uitam cu poftă de acasă, salivând pe tastatură. Da, stiu, este şi în Bucureşti un fel de China Town in Colentina, dar nu are nicio legătură cu ce aveam să descoperim aici. Am ajuns uşor, după o călătorie cu vaporaşul pe Chao Phraya, iar apoi am luat străduţele la rând, minunându-ne de culori, mirosuri, dar mai ales de multele produse alimentare, despre care, în mare parte nu ştiam nimic. Vânzătorii se arătau foarte dornici şi amuzaţi să ne explice cum puteau ei. Acest lucru în sine era deja ciudat pentru cineva care locuieşte în Bucureşti, unde, la piaţă, de multe ori nu ai voie nici să alegi roşiile pe care le cumperi. Am aflat despre multe ingrediente de care nu aveam habar, ne-am făcut plinul cu mirodenii, ciuperci, ceaiuri şi am gustat din cate am putut. E foarte ciudat cum te transformi dintr-o persoană cu o igienă alimentară riguroasă şi exigentă, în turist disident şi neînfricat.

Am adunat în trei zile de Bangkok lucruri despre care să povestim o lună. Şi ne gândeam cu emoţie că asta era doar începutul: Urmau încă trei zile in Chiang Mai, apoi încă cinci zile în insule, şi iar BKK pentru ultima zi. Toată aventura a durat doar doisprezece zile, dar a umplut de combustibil rezervorul de corporatişti care se hrănesc o vreme lungă după concediu din amintiri, iar când le uzează într-atât încât devin bune de casat, petrec restul timpului plănuind următoarea aventură, supravieţuind astfel, de la o vacanţă la alta.

Chiang Mai

Cele trei zile erau deja pline, şi total insuficiente pentru câte doream să facem. Am zburat cu Air Asia, un low cost care, cumpărat cu aproape jumătate de an în avans avea preţuri care băteau orice mijloc de transport cunoscut. Cred ca am plătit echivalentul a 40 de Euro biletele dus-intors BKK – Chiang Mai pentru două persoane. Aeronavele arată foarte bine şi serviciile la fel, după părerea noastră, mult peste Wizz air-ul de la nou, al cărui echivalent probabil era. Am aflat că de câţiva ani face şi curse intercontinentale, parcă pe Malpensa.

Am ales să stăm în Chiang Mai la Alan, proprietarul unei pensiuni ce se numea Tri Gong Residence, foarte bine cotată pe Tripadvisor. Alan nu avea un site pentru pensiune (constat că şi-a făcut între timp: de pe trigong), atunci fiind nevoiţi să corespondăm pe e-mail cu el. Un bătrânel foarte amabil şi plin de viaţă, despre care sper că e la fel şi acum. După comportament şi aspect nu putea să nu te ducă cu gândul la Mr. Miyaghi. Bine, nu l-am văzut să facă cocorul sau nimic asemănător, dar sunt sigur că ar fi putut dacă l-am fi rugat.

Pensiunea foarte bine localizată, intra-muros, era perfectă pentru ce ne doream. Am ajuns sâmbăta, cum programaserăm, pentru a prinde piaţa de noapte de sâmbăta de pe strada Wua Lai (saturday night market). În fapt, târgul se întinde pe mai multe străzi şi durează până târziu în noapte, contrastând cu aerul, altfel liniştit al orăşelului. Am cumpărat, fireşte, şaluri si alte manufacturi, suveniruri pentru prieteni, deşi ne propuseserăm să nu o facem, mânaţi de aceeaşi dizidenţă.

A doua zi, din nou nevoia de aventură, de senzaţional şi atenţie mă trezeşte de dimineaţa şi mă poartă până în stradă şi mai departe, până la primul loc de închiriat scutere. Una din imaginile Thailandei, dar şi ale Asiei de sud-est in general, este aceea unde 3-4 fete de şcoală sau liceu (mai tinere chiar decât cele care fac obiectul unor fetişuri) merg împreună pe acelaşi scuter, printr-un trafic aglomerat. Am văzut şi o familie cu doi copii şi cumpărături pe un scuter. Aşadar, de ce nu aş putea şi eu?

Adevărul este că nu mai mersesem pe un scuter, nici măcar în spate, până atunci. Şi dacă tot se impunea o grozăvie, de ce să mă opresc la scuter? Iau o motocicletă! E doar o bicicletă mai mare. Şi in plus, nici măcar nu trebuie să pedalez. Bătrânica ce mi-a închiriat-o nu m-a întrebat de permis, dar cumva, eram convins dinainte că nici nu avea să o facă. Mi-a făcut instructajul în cincisprezece secunde, în thailandeză. Era o Honda Dream! Iată, visul meu de Comandante prindea formă. Forma unui motor vechi, pentru a cărui pierdere sau distrugere aş fi datorat 39.000 BHT (vreo 900 de EUR), conform contractului pe care l-am semnat. Am luat Honda între picioare, deci, şi am început, mai întâi singur, să dau o tură de cartier să mă obişnuiesc. O senzaţie de putere te încearcă atunci când stăpâneşti „bestia”.

Partea cu condusul pe stânga era uşoară: aşadar totul e invers, prioritate de stânga etc. Cel mai distractiv a fost când am ajuns în sensul giratoriu. E ca atunci când încerci să faci cercuri cu piciorul în sensul acelor de ceasornic şi să descrii cu mâna în aer cifra 6. Ştii ce ai de făcut, dar creierul nu te lasă. In sfârşit, după câteva ture, mă simţeam destul de stăpân încât sa nu îmi fie ruşine sau frică să nu îmi trântesc iubita prin trafic. Am încălecat împreună de data asta şi am avut o cu totul altă experienţă şi alte îndoieli cu privire la îndemânarea mea. Bineînţeles că eram şi suficient de încăpăţânat să nu recunosc un asemenea fleac, aşa încât după alte două ture cu încărcătură, am luat drumul Doi Suthep-ului. Templul, aflat la 15 km de Chiang Mai era cu totul deosebit de ce văzuserăm până atunci, atât prin dimensiuni, cât şi prin elementele de construcţie, dar mai ales prin amplasarea lui la înălţime, oferind o superbă privelişte asupra dealului, pe care am remarcat un amestec ciudat de conifere cu arbori tropicali cu frunza palmată (ignoranţi, îi numim precis impropriu – palmieri). Drumul până acolo duce prin nişte serpentine ce îmi aminteau de Pasul Gutâi din Maramureş, al cărui mândru locuitor mă recomand a fi, deşi am plecat de mai bine de 8 ani. Nu aş fi încercat niciodată să urc Gutâiul cu motocicleta, fiind considerat un traseu deosebit de periculos chiar pentru maşină. Cu atât mai mult, nu în prima zi în care încerc să merg pe motocicletă. Am strâns ghidonul atât de tare până sus, încât am făcut febră musculară la antebraţ, triceps, metacarpiene şi orice alt muşchi sau os al braţului. Casca prea mare îmi juca pe cap, la acceleraţie, prietena mea mă trăgea în spate, iar la frâna cădea peste mine. Şi asta nu era nimic: motocicleta avea patru viteze si ambreiaj la picior. Asta da distracţie! Am reuşit să nu cădem, ceea ce se califică la capitolul performanţe notabile. Ignorăm aici faptul că fetele despre care vorbeam înainte treceau în cârduri, în viteză pe lângă noi râzând (de mine, fireşte).

Am continuat drumul după Doi Suthep înspre plantaţia de cafea despre care citiserăm. Drumul devine şi mai interesant aici, cu viraje strânse, pe lângă pereţi de stâncă. Indicatoare bilingve ne atenţionau să claxonăm înaintea curbelor, pentru a-i atenţiona pe eventualii şoferi sau motociclişti ce veneau din faţă.

În cele din urmă am ajuns la plantaţia de cafea. Îmi vine atât de greu să descriu senzaţia pe care am încercat-o la primul contact vizual, pentru că superlativele se epuizaseră cu zece noutăţi în urmă. Senzaţionalul devenea parte din cotidian şi surpriza se atenua cu fiecare nouă minune pe care o descopeream.

Era un verde cum nu mai văzusem niciun alt verde până atunci. Era o linişte de la natura ce tăcea cum nu mai auzisem pe nimeni tăcând.

Eu nu beau cafea. Aşa m-am obişnuit: când mi-e somn, mă culc. Dacă am trecut peste atâtea sesiuni de examene fără cafea, de ce m-as apuca acum? Ca atare, nici nu pot să apreciez calitatea unei cafele, sau să compar Arabica cu Robusta. Sunt toate la fel de amare, deşi, recunosc, mirosul îmi place mult. Cu toate acestea, nu am putut să ajung acolo, fără să gust o cafea în acel loc de vis. O bătrânică şi un moşneag, ca într-o poveste, stăpâneau regatul acela încremenit. Ei ne-au servit cafelele, iar apoi, când am scăpat de la terasa de lemn ochelarii de soare printre buruieni, tanti nu m-a lăsat să merg după ei. A luat o macetă, şi, lovind atent iarba de un metru înălţime, înainta, până i-a găsit. Din nou, în mintea mea se derulau cobre, anaconde şi alte filme asemănătoare. Între timp, băciucul fuma ţigara lui din foaie de banana uscată (nu mai ştiu cum am ajuns la concluzia asta). Curios, i-am cerut să îmi dea şi mie, şi foarte bucuros mi-a dat „na la tata din ţigare!” Sincer, nu mai ştiu ce gust avea, dar nu mai conta. Totul era ca într-un film pe care îl priveam cu sufletul la gură.

Am ajuns acasă pe seară. Mă simţeam ca un şniţel, înainte de a fi aruncat în tigaie. Visul continua. Maine avem jungle flight si monk chat!

Citisem despre amândouă şi doream mult să ajung să le fac. Prima era o tiroliană în lanţ, prin junglă, din copac în copac, jumătate de zi. Însoţit de doi ghizi, am plecat să sărim prin copaci. Eram micuţul Mowgli cu maimuţele la joacă. Prietena mea a rămas la un curs de gătit despre care citise şi pe care şi-l dorea mult. Au dus-o la piaţă să cumpere alimentele şi apoi au gătit până spre după amiază, când puiul de om s-a întors bărbat din junglă.

După un duş, am închiriat biciclete şi am mers să vedem ce-i cu călugării. Monk chat este un fel de simbioză între călugării budişti, care învaţă şi îşi exersează engleza cu turiştii care învaţă la rândul lor despre budism de la călugări. Toată treaba se desfăşoară într-o sală, unde stai la masă, cu un călugăr şi discuţi pur şi simplu. Cel cu care am discutat avea douăzeci de ani, deşi părea să aibă înţelepciunea unei persoane de şaizeci. Îmi spunea despre budism, lucruri nu neapărat noi, despre care mai citisem, dar nu apucasem să pun întrebări, ca la un seminar. Fireşte că avocatul din mine încerca să îl prindă, punând mereu întrebări care vizau excepţii (e.g. are voie să atingă o femeie, dacă este singurul care poate să îi salveze viaţa?). M-a marcat siguranţa lui, dar şi calmul cu care mă trata ca pe un copil, deşi eu eram pionier al patriei când el se năştea. Cu siguranţă că meritam acel tratament, pentru copilăriile pe care le făceam, deci nu mă supăram.

Dacă în Bangkok ni s-a părut mâncarea şi sucurile de portocale nam sum! extrem de ieftine, în Chiang Mai ele erau şi mai ieftine. Am realizat după trei zile că nu mai băusem apă. Gustam orice suc vedeam si beam într-o zi poate peste trei litri.

La mare, la soare

L-am lăsat pe Alan după trei zile ce au părut trei săptămâni, la câte evenimente şi experienţe aveau concentrate în ele. Am plecat de dimineaţă cu avionul la 8:20 şi după o escală de 4 ore în BKK, am ajuns în Krabi la 14:40. A urmat microbuz, feribot, destinaţia finală fiind Ko Lanta. Pe drum am cunoscut-o pe Mia, care avea cinci surori şi făcea muay thay. Era atât de evident cât de mult îşi dorise tatăl ei un băiat?

Cazarea era la doamna Piu, care ne aştepta cu masa pusă: peşte prăjit (deep fried) şi vin! Am realizat că după o săptămână în Thailanda, şi aproape două de când plecaserăm de acasă, în afara unei beri Singha, pe care am dorit musai să o gust, nu mai băuserăm alcool. Şi nu era fiindcă nu am fi avut ocazia, ci pur şi simplu nu simţiserăm nevoia. Poate doream să experimentăm totul cu simţurile nealterate.

Căsuţa în care am stat era una de bambus, pe plajă, fără sticlă la ferestre, un pat cu baldachin iar „uşa” la baie era formată din sfori verticale atârnate de toc, pe care stăteau înşirare scoici şi melci. Când am intrat în cameră, după cină, prietenul Gekko ne aştepta frumos în pat, zâmbind verde spre noi. Prietena mea şi G. s-au speriat reciproc, pactul de non-agresiune fiind semnat în sensul că el nu mai urcă în pat, iar ea nu mai ţipă. Măsurile suplimentare au inclus izolarea patului cu baldachinul băgat pe sub saltea, sticla de apă luată în pat şi somnic de iepuraş.

A doua zi am decis ca ar fi mai interesant să ne mutam, sa mai explorăm insula. Dar repede, până nu ne aude inamicul de sub pat!

Aşa că am sunat-o pe boxeuza Mia. S-a bucurat să ne revedem, ne-a prezentat unor prieteni care aveau o firma de închiriat caiace şi care mai presta şi alte servicii nautice. Ne-am plimbat cu ei câteva ore, prin păduri de mangrove, am dat de mâncare la maimuţe, am învăţat să spun „liing” şi m-am bronzat cu urme de vestă de salvare.

În cele din urmă, l-am cunoscut pe prietenul lor Ra, care avea o pensiune în partea opusă a insulei, zona Bamboo Bay. Cazarea era medie (poate echivalentul a două stele la noi) iar preţul acceptabil. Evident că la mare preţul avea să fie superior celui din Chiang Mai. Cu toate astea, era sub cele din Mamaia, poate cam la nivel de Vama Veche.

Plaja însă era incredibilă, şi – deşi în sezon – aproape goală. A noastră! Ra avea cărţi lăsate de turişti, pe care le puteai împrumuta, sau eventual lua cu tine, într-un spirit foarte comunist, budist, hipiot, uman. Am citit o carte într-o zi, adormind din vreme-n vreme în şezlongul de sub palmieri. Nu mai citisem Dean Koontz până atunci si, la momentul acela, toate povestirile fantastice le găseam deosebit de captivante.

Nici snorkeling nu mai făcusem, considerându-l ceva pentru copii, sau pentru bătrâni cărora le este frică de scufundări. Koh Maa, în apropiere ne-a făcut să ne răzgândim. L-am găsit pe Nemo între anemone, o morenă între pietrele de pe fund, şi cred eu, puţin unul pe altul, pe acea insulă pustie.

Noaptea, maimuţe neidentificate patrulau pe acoperişul camerei în care dormeam. Cel puţin asta aveam curajul să sperăm că sunt, judecând după sunete şi apreciind cam ce masă ar putea să aibă. Tot la capitolul natură, într-o seară în amurg, am văzut o siluetă diformă care a dispărut de pe plajă în mare. Se mişca precum un şarpe, dar dacă era într-adevăr un şarpe, era cu siguranţă cel mai mare pe care l-am văzut, incluzând filmele cu Jon Voight. Am dat vina pe crepuscul, care cu siguranţă ne-a jucat feste. Amândurora! Într-o astfel de noapte, mult după ora la care se culcă găinile în Ko Lanta, primesc un telefon din România de la societatea de avocatura X, să mă prezint la un interviu. Le-am spus că nu pot, pentru că sunt în THAILANDA! Am ajuns, în cele din urmă să lucrez pentru ei ceva vreme. Probabil că le-a plăcut interviul telefonic.

În timpul zilei, Ra era extraordinar. Nu apucai sa rosteşti numele mâncării sau sucului pe care le doreai, că se şi înfăţişa cu ele. Avea un umor specific, probabil endemic, una din glumele lui fiind aceea de a răspunde instant şi cu o faţă neutră „No” la orice îl întrebai. După ce urmărea reacţia ta, şi mai înainte să poţi spune ceva, completa: „No problem”.

Prea multă relaxare strică mecanismelor mobile, aşa că, am hotărât să vedem şi Ray Leh (Rayley). Ştiam că este scump, dar am decis totuşi să mergem, fără a avea cazarea asigurată, de data asta. După căutări, am găsit la preţuri rezonabile nişte hut-uri în zona înaltă, la poatele muntelui. Cele două plaje sunt dispuse parcă special, una pentru a te bucura de răsărit şi alta pentru apus. Un apus încadrat de culori incredibile, am surprins, în timp ce ploua si soarele murea roşu în mare. Muntele, care pleca chiar de pe plaja, forma un fel de copertină pentru bucata de mare intrată mult înspre ţărm, astfel că se forma o adevărată cortină de ploaie. Imaginea părea una de screensaver, precis lucrată în Photoshop.

Făceam alpinism de patru ani, aşa că a trebuit să îmi satisfac pofta, şi din nou, să mai bifez o extravaganţă: „ştii unde am căţărat eu? In Ray Leh!” Prietena mea a trebuit să mă asigure, când putea face lucruri ce i-ar fi plăcut mai mult, aşa că am făcut doar două trasee, cât să îmi fac pofta. Erau turişti care făceau asta, unii veniţi cu echipamentul lor. Mă întrebam cât de dedicat trebuie să fii, încât să cari după tine coardă de 50 de metri, bucle, carabe etc., cântărind peste 10 kg. Maimuţele, jucându-se pe perete, se întrebau probabil acelaşi lucru. Sau poate doar de ce ne chinuim atât, dacă evident corpul nostru nu e făcut pentru asta. E ca şi cum s-ar încăpăţâna ele să joace baschet, sau aruncarea greutăţii.

Am lăsat Thailanda după numai doisprezece zile, o perioadă infinit prea scurtă, şi, contrar tuturor sfaturilor evidente, ne-am încăpăţânat să vedem şi BKK şi Chiang Mai şi mare. O reţetă pe care nu o recomand, decât în condiţii de maximă organizare, altfel existând riscul serios de a alerga în continuu, pierzând vremea cu orientarea şi transportul.

Promisiunea pe care mi-am făcut-o a fost aceea de a reveni, şi am făcut-o, într-adevăr, anul următor, în noiembrie de data asta şi pentru douăzeci şi cinci de zile. Cunoşteam deja BKK şi eram mari ghizi pentru sora mea şi prietenul ei, care ne însoţeau. Am mers şi în Chiang Rai sa vedem templul alb Wat Rong Khun. Am văzut acum şi Ayutthaya, plus alte insuliţe şi plaje pe care doream să ajungem. Cele mai interesante au fost transferurile cu trenuri fără geamuri în care am aflat că acei călugări portocalii înţelepţi şi cumpătaţi mai beau şi fumează. Mi s-a explicat apoi că de fapt e vorba despre echilibru şi că nu există interdicţii per se şi că orice este permis dacă e făcut într-o limită, care să nu dăuneze. Bine că nu mi-au spus-o pe aia cu „fă ce zice popa…”.

În fine, după doi ani consecutivi de mers în Thailanda, cum vacanţele sunt limitate pentru oamenii care lucrează în cubuleţe, supravieţuind de la una la alta, era evident că va trebui să avem în vedere şi alte destinaţii, că viaţa-i scurtă şi lumea-i mare.

Dar parcă soarta ne trăgea tot spre SE Asia, ca un pol. În 2010, Nicu si Sai au hotărât să se căsătorească, şi să facă nunta în Bangkok. Nu puteam rata nunta prietenului meu, deşi eram perfect convins că asta e doar un pretext perfect pentru…

A treia venire

Nunta era perfect programată pentru 10 ianuarie, aşa încât biletele de plecare erau imediat după Crăciun, oferind cam trei săptămâni de şedere. Am inclus si cinci zile de Vietnam, iar restul cu băieţii. Majoritatea fiind la prima venire, mă erijam din nou în ghid, cel puţin pentru partea pe care o cunoşteam, logistică, transport, transferuri. Ei au decis să stea în Phi Phi, în pofida sfaturilor. I-am vizitat de Revelion şi am găsit pe plajă ce aşteptam: aglomeraţie, englezi veseli sau dormind pe străzi, preţuri duble, dar vreme şi voie bună.

Am participat la o petrecere a burlacilor într-un club luxos, cu toate elementele unei petreceri pe care o vezi în videoclipurile hip hop, la piscină. Doar cu fete asiatice. Bangkokul are această latură a vieţii de noapte despre care ştiam, dar pe care nu o văzusem până atunci. Am văzut şi Sky bar, la etajul 63 al clădirii Sirocco, o etalare de lux, într-un Bangkok al tuturor gusturilor.

Nunta a urmat, începând cu o ceremonie oficiată de opt călugări, urmărind un ritual căruia ne conformam fără a şti care e următoarea mişcare. Actorii principali erau, desigur mirii, care primeau daruri de la familie iar apoi mulţumeau, iar la sfârşit, fiecare dintre nuntaşi îi felicitam şi turnam apă într-o scoică pe care ei o ţineau în mână. Toate elementele erau încărcate se o simbolistică ce îmi scăpa, dar era mai puţin obositoare – poate doar prin ineditul ei – decât o nuntă ortodoxă unde se înconjoară altarul şi se sărută crucea.

Petrecerea, puţin dezamăgitoare pentru oaspeţii veniţi din România – obişnuiţi cu alcool, staroste, s-a furat de mireasa, alcool, sarmale, piftie, alcool, dansul miresei, darul miresei şi alcool – era mai mult un cocktail party într-o gradină, care avea să se sfârşească în câteva ore. Nu însă înainte de marea supriză!

Am rugat-o pe recepţionera de la hotel să îmi traducă în thai un text, o urare pe care doream să o fac mirilor. I-am scris textul în engleză, am ruga-o sa mi-l traducă, iar apoi să mi-l şi transcrie fonetic, să mă înveţe să pronunţ, după care, am transcris eu fonetica ei în fonetica mea. Am făcut o poză foii pe care am folosit-o la recital. Ştiu că era mai bine fără foaie, dar am avut doar câteva minute să mă pregătesc şi riscam să spun lucruri total nepotrivite. Ce a ieşit, se poate vedea în filmuleţ, aici. Important este că nu m-au hulit, şi poate s-au prefăcut că înţeleg, mai înainte să traduc în engleză.

Eu m-am simţit foarte bine făcând asta, deşi ştiu că am fost departe de o pronunţie corectă. Însă limba este coloana vertebrală a unei culturi şi cu cât te apropii de ea şi o stăpâneşti mai bine, cu atât reuşeşti să pătrunzi mai bine tainele culturii şi substraturile ei. Nu am pretenţia ca măcar să fi început asta, dar sunt bucuros că am făcut-o. În plus, scena si publicul mi-au conferit suficientă atenţie, ca să nu mai am nevoie să povestesc despre asta.

Cu toate acestea, iată-mă-s, din nou prezentând fapte de vitejie, de data asta cu altă finalitate, aceea de a arăta că îmi doresc şi merit să plec din nou acolo unde oamenii zâmbesc fără un motiv aparent, poate pentru calitatea stilistică, redactarea îngrijită, dacă nu chiar şi pentru prospeţimea subiectului şi a experienţei mele.

Dar în afară de asta, cum aş putea să nu iubesc Thailanda? Cu „tuk-tuk” şi „seem-seem” şi „olingi giuus, no ai”, sau „soly săl, no heev” sau multe altele, toate precedate şi urmate de un zâmbet periculos de molipsitor.

„Articol înscris în concursul „Thailanda, te iubesc” organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și TAT Balkans.”

Ps: Pentru prietenul si cutezatorul meu Cipri. SUCCESS PANA LA CAPAT!!!